Trăim în țara în care ți-e teamă să nu-i superi de medici

Trăim în țara în care ți-e teamă să nu-i superi de medici

Am crescut într-un oraș mic, în timpuri în care multe uși se deschideau cu un pachet de țigări sau o cutie de ness.
Am crescut având permanent în casă un cartuș de țigări, păstrat strict pentru medici și probleme, când multe se rezolvau ‘’pe sub mână’’.

A venit revoluția. S-au schimbat lucrurile. Așa am crezut cu toți.
N-au mai funcționat vechile obiceiuri. Țigările au fost înlocuite de plicuri.

Mi-amintesc când am născut și am trecut prin episodul în care eu mă mișcam greoi, dar i-am explicat asistentei care se uita insistent la mine, unde țin plicul de bani și i-am spus să-și ia singură de-acolo.

Am experimentat apoi, din păcate, timp de câțiva ani, având ambele mame (bunicele Emei) bolnave, cum e să stai pe holuri deznădăjduit, la ușa cabinetului, așteptându-ți umil rândul, chiar ore în șir.
Am învățat în timp să manevrez cu eleganță plicurile, fără să-mi mai tremure mâna sau să mă fâstâcesc.
Am învățat că la reanimare asistentele nu-ți dau atenție înainte de a verifica sub pernă, dacă-și găsesc măcar ‚o mică atenție’.
Am învățat că nu e bine să o superi pe asistenta șefă, dat fiind că locurile mai bune în rezervă sunt repartizate de ea…și am învățat să renunț la multe din principiile în care credeam, doar pentru a supraviețui sistemului medical.  

Ați stat vreodată la ușa unui medic oncolog?
Nu vă doresc asta!…Am stat eu de prea multe ori, ca însoțitor… și am avut timp pe-ndelete să mă uit la fețele oamenilor, așteptând resemnați să intre la consultație, având în brațe dosare pline de analize și undeva ascuns timid un plic pentru medicul de la care așteaptă o veste de care să se poată agăța.

Am făcut așa o introducere lungă, ca să-mi vărs oful.
Zilele astea tatăl meu a avut un accident ‚casnic, salvare, internare, tendoane fracturate…

Nu asta e important. Important este că a ajuns la spital, cu dureri, cu sânge curgând, speriat cum poate să fie orice om care trece prin experiența asta. 
L-au internat, fără prea multe explicații. În prima zi l-au pansat, a doua zi i s-a făcut intervenția și a treia zi a fost externat.

Nu știe ce diagnostic are. Nu știe care sunt pașii următori, nici ce perioadă de recuperare urmează, nici dacă se va recupera vreodată sau nu…
N-are niciun răspuns…pentru că nimeni nu i-a explicat zilele astea, măcar preț de câteva minute, nimic din cele ce i se-ntâmplă.

Am înțeles într-un final că îi e teamă să-l întrebe pe medic, să nu-l supere sau să-l irite cu toate curiozitățile de pacient îngrijorat.

Știți ce? I-am înțeles teama! O știu pentru că ni se instalează-n suflet tuturor, în clipa în care intrăm într-un spital de stat, sunt sigură.

Orice poziție ai avea în viața de zi cu zi, o dată intrat pe ușa unui spital de stat, te simți mic, aproape invizibil, temător să nu greșești ceva, să nu superi pe cineva, să nu calci strâmb, să nu te-așezi unde nu trebuie, să nu-ncurci și mai ales să nu le stai în cale lor, celor de care depindem.
Devenim umili, speriați, stângaci și mai ales atenți să nu-i deranjăm cu ceva cât de mic pe medici sau asistente, nici măcar cu o întrebare.

Da, da…chiar ne e teamă de spitale, ne e teamă de medici, ne e teamă de asistente.
Ne fac să ne simțim mici, prin fiecare gest, prin fiecare replică ironică,  prin fiecare ridicat din sprânceană sau privire tăioasă, prin fiecare gest arțăgos.
Ba chiar ne e teamă să nu-l supărăm nici pe portar, nici pe liftier sau pe femeia de servicu.

Stăm cuminți pe băncuțe și ne așteptăm rândul. Cu plicul ținut strâns, la loc sigur.
Am crescut cu teamă de spitale și am ajuns să ne fie teamă de ele, de medici, de tot ce s-ar putea întâmpla acolo.
Ne simțim dependenți de oameni care ne fac să ne simțim oricum, dar numai confortabil nu. 
Ne crispăm și sperăm să auzim măcar o vorbă de bine, măcar o vorbă din care să înțelegem ceva.
Uneori avem noroc, alteori nu.

Depindem de noroc, de dispoziția medicilor și uneori ne agățăm disperați speranțele de orice, chiar și de icoanele care mai nou decorează pereții multor spitale.

Habar n-am ce se-ntâmplă cu oamenii aștia.
Habar n-am unde, pe drumul ăsta, s-au dezumanizat și și-au pierdut orice urmă de empatie și implicare.
Nu reușesc să înțeleg cum poți să ai în fața ta un pacient, pe care nici măcar să nu-l privești în ochi, darămite să-i mai spui o vorbă bună.
Avem medici care țipă, care sunt autoritari, acri, prost dispuși, arțăgoși, grețoși….iar noi, pacienții vinovați că suntem bolnavi, ne dăm obedient din calea lor și sperăm ca norocul să ne păzească.

 Și nu pot înțelege cum oare, în clipa în care intri într-un spital privat, unde de multe ori găsești aceiași medici, dar îi găsești complet schimbați, de nerecunoscut.
Cum se poate asta??? Prin ce magie oare se poate asta?

Mi-e ciudă că în toată țara asta știu sigur că sunt și medici dedicați, pasionați, calzi și empatici.
I-am întâlnit și eu, am avut norocul să dăm și peste oameni din ăștia care fac cinste meseriei și îi privesc cu tot respectul, la fel cum și ei ne-au privit, ca pacienți.

Doar că uscăturile astea de care-am povestit mai sus sunt peste tot în țară, ne-au împânzit spitalele și îi întâlnești peste tot.
Sunt medici toxici, care fac mai mult rău decât bine, cei care și-au pierdut dorința de a face bine.
Sunt cei care care nu mai văd în fața lor pacienți, ci obiecte de lucru și surse de venit. Cei pentru care meseria nu mai e de mult o pasiune, doar o sursă de venit, iar noi, bieții pacienți, îi sâcâim cu întrebările și curiozitățile noastre…

Asta-i România, așa cum nu vă doresc să o vedeți!
Țara în care ți-e frică să nu-i superi pe medici cu întrebările tale de pacient curios…țara în care, din păcate, avem încă atât de mulți medici toxici, ce ne fac mai mult rău decât bine…fix atunci când am avea mai mare nevoie de o vorbă bună, ce nu costă nimic!
Țara în care halatele albe ne inpiră mai multă teamă decât liniște, așa cum ar trebui! 

Nu uitați, găsiți BLOG IN TANDEM și pe:

➠ You Tube: https://www.youtube.com/blogintandem 
➠ Instagram: https://www.instagram.com/blogintandem/
➠ Facebook: https://www.facebook.com/intandem.ro/ 

DACĂ AVEȚI TIMP, POATE VREȚI SĂ CITIȚI ȘI:

 

There is 1 comment for this article
  1. Pingback: Trăim în țara în care ți-e teamă să nu-i superi de medici - Comunitatea Bloggerilor din Romania

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.