Izolarea noastră nu seamănă deloc cu o vacanță

Izolarea noastră nu seamănă deloc cu o vacanță

Vreau să vă povestesc un pic din ”izolarea” noastră, exact așa cum este. 

Mi-am promis că nu o să mă plâng…și o să mă țin de promisiune! Dar asta nu înseamnă că nu am pot să vă povestesc din ce simt zilele astea.

La noi…o bucățică din realitatea noastră cotidiană nu e deloc palpitantă! Dar deloc!…
Arată fix așa:

  • Ema are zilnic școală online, de la 8.30 la 14.30 sau 15.30, cu pauză de prânz. Apoi teme….până seara! Pe de-o parte e bine…că ritmul ăsta o ține ocupată, activă, în priză. Pe de altă parte, parcă e prea ocupată, prea obosită, prea muncită pentru cei 11 ani ai ei.
  • Eu și tatăl ei, lucrăm de-acasă. Dar LUCRĂM. Full time și chiar mai mult! Ne-am împărțit camerele și fiecare își vede de treaba lui, de conferințele lui online, programul lui.
    Ne zărim dimineața la cafea și seara la masă. Atât!  Suntem stresați, fiecare la jobul lui, încercăm să ne facem treaba cât mai bine și să ne adaptăm acestei noi realitați, care e oricum, dar numai optimistă nu! 
Toate zilele, de luni până vineri, sunt identice!  Uneori uităm chiar și ce dată e și în ce zi suntem! 
Singurul reper care ne-a rămas este ziua Emei, ce va veni pe 10 aprilie….și-apoi ne raportăm la Paște.  

E greu, pentru fiecare dintre noi trei. E diferit total de viața noastră, așa cum era! 

De pe 11 martie simt că a trecut un an! În nici o lună de zile viețile noastre sunt date peste cap! 
 
Între timp…pare că ne-am trezit într-un film pe care nu l-am fi bănuit!
Nu mai avem voie să ieșim pe stradă decât cu declarație tipărită, în împrejurimi, părinții noștri au doar 2 ore zilnic în care ar putea ieși, parcurile s-au închis,  clădirile de birouri s-au mutat, oamenii își fac provizii de alimente incredibile, am avut două prietene bune care s-au sărbătorit…și în loc să ciocnim pahare, ne-am văzut doar online.

Apoi, ne spălăm obsesiv pe mâini, cât nu ne-am spălat o viață. Umblăm cu mănuși și dezinfectant, ne uităm suspicios unii la alții…ne ferim de oameni și la știri vedem doar știri legate de coronavius. Doar atât! 
Ema duce dorul colegilor și al socializării…și se afundă în școală și-n teme. Când prinde câte o pauză de joacă, pierde noțiunea timpului, iar mie mi-e milă să o întrerup. 
Noi doi ducem dorul socializării și al efervescenței de la birou și încercăm să nu lăsăm stresul acestei perioade să intre la noi acasă, dar nu reușim. Din contră! 
 
Uimitor, dar ne petrecem MAI PUȚIN TIMP ÎMPREUNĂ decât înainte și se simte că fiecare dintre noi este apăsat de noul context, de prezentul ăsta incert și viitorul deloc promițător.
 
Iar eu, recunosc, seara…când mă uit pe Facebook, invidiez familiile care profită de prezentul ăsta, care iau masa împreună, fac pâine și prăjituri, se joacă cu copiii și spun că se simt ca-n vacanță.

Eu sunt apăsată, îngândurată și îngrijorată, am timp mai puțin pentru mine, pentru Ema și pentru familie și încerc să țin direcția dreaptă. N-am inspirație și nici dispoziție să scriu… 

Ne e dor de bunici, de rude și de prieteni. Ne e dor de viața noastră, fix așa cum era. 
Ne ofticăm după vacanța pe care ne-o programaserăm în primăvara asta, surpriză de ziua Emei, ne e teamă de ce urmează, suntem stresați, obosiți și îngrijorați.
Avem derapaje…am ajuns să o cert pe Ema acum vreo 10 zile (la ultima ieșire din casă) că a atins liftul și apoi a mâncat o bomboană…și din tot soiul de alte nimicuri…

Dar nici pe departe nu mă simt ca în vacanță, cum văd la mulți în jur, pe Facebook!

Eu, recunosc, cu tot optimismul meu…am zile în care mă simt captivă în apartament, fără planuri de pe o zi pe alta…și fără un orizont concret. Habar n-am unde ne va duce drumul ăsta…și știu că cel mai important e că suntem împreună!  Nu vreau să mă plâng, pentru că așa am promis!

Mă bucur doar că suntem sănătoși și simt cumva că …la un moment dat
#TotulVaFiBine.
 
Dar acum suntem pe partea coborâșuri….din viața asta cu suișuri și coborâșuri!
Gata, m-am eliberat!
 
Voi cum sunteți? Vă pasez vouă microfonul…
There are 2 comments for this article
  1. Diana Boboc at 09:56

    Viața mea în izolare
    Sunt o mamă cu 5 copii. Sunt învățătoare,locuiesc și muncesc la țară.
    Pentru mine responsabilitatea e cuvântul ce mă caracterizează, mai ales în aceste vremuri.
    EU SUNT MAMĂ
    Din start v-ați dat seama că nu am cum vedea izolarea ca un concediu. De dimineața, până seara târziu sunt prezentă pentru nevoile copiilor. Cei mici, 2 respectiv 3 ani, dependenți de mine. Cei mari, 14, 17 și 18 ani, trec prin stări ciudate din care numai mama îi poate scoate. Desigur,am și soț, iar ei, tată, dar acum e despre mine
    Și uite așa curg zilele din care nu lipsesc rutinele: trezitul celor mici, mersul cu ei la baie, mic dejunul, tocmeala pentru a mânca și altceva decât laptele cu cereale(cât sunt de mici și au deja gusturi diferite: scoici, inele cu miere vs biluțe, prăjiturici).Celor mari le-am făcut cunoștință cu frigiderul casei noastre- din a doua săptămână de izolare fiecare servește când vrea și ce vrea dimineața căci mă săturasem să le văd fețele îmbufnate la ora când îi trezeam eu. Mai departe urmează: îmbrăcatul, curățenia, spălat rufe, călcat, gătit prânz și cină- și în cantități așa ca pentru șapte persoane- recunosc se mănâncă chiar mai mult decât înainte, se profită de faptul că sunt acasă și aș avea timp de făcut și o prăjitură dar și mâncăruri pompoase gen lasagna, musacaGătesc cu drag, îmi place, soțul alimentează mereu frigiderul, congelatorul, beciul, dar să nu credeți că nu mă gândesc cum să fac sa nu ducem lipsă, dacă vin vremuri grele, ce rezerve să mai facem, oare mai găsim ce să cumpărăm…(am mașină de pâine și foarte greu am găsit drojdie uscată și în cantitate mică- o păstrez pt zile negre)Dar nu las gândurile negre să mă cuprindă…mai ieșim în curte, am însămânțat gradina, dar parcă nici vremea nu prea ține cu noi…sunt puține zile calde…
    Recunosc, am reușit să mai fac și câteva trebușoare amânate, am avut timp sa- l dezvăț pe cel mic de scutece- sunt o norocoasă, nu i-au trebuit decât 2 zile!
    EU SUNT ÎNVĂȚĂTOARE
    Nu mi-am abandonat elevii! Neîncrezătoare, la început, le-am făcut seturi de fișe, pe care le-am lăsat la magazinul de unde părinții lor fac cumpărături, iar pe grupul clasei le scriam ce sa lucreze pt o zi. Apoi am urmărit tutoriale și am reușit, ajutată de copiii mei mari, să organizez ore pe Zoom… După multe probe și dădăceală recunosc că am avut succes… prezența zilnica 22 din 23.Lucram și interactiv cu ei dar laptopul meu s-a stricat zilele trecute, nu se mai poate reparaAcum mă conectez pe telefon…nu pot decât să-i văd și să-i ascult…oricum e bine și așa. Părinții sunt încântați de ceea ce le propun…mă sprijină… îmi trimit fotografii cu temele copiilor iar eu le dau feedback. Și a mai intervenit ceva…cred că am stat prea mult cu ochii în ecrane ,fie pentru a-mi pregăti lecțiile, fie pentru știri, și evenimente organizate on-line, am senzația de praf in ochi… picăturile oftalmologice nu prea mă ajută. Nu am curajul sa rup izolarea și să merg la consult.
    Acum amestecați toate cele scrise…vă spun sigur…nu rezultă deloc concediu. Adăugați și timp alocat doar mie(am un hoby- lucrez cu fetru diverse chestii), timp pentru a mă ruga, timp pentru a vorbi la telefon cu cei dragi, joaca și educația copiiilor și rezultă o viață plină in care RESPONSABILITATEA e cuvântul cheie!

    • Blog in Tandem at 13:13

      OH…ce mesaj lung, multumesc, Diana! Felicitari pentru tot ce faci. 5 copii?! Uau! N-ai cum altfel, decat cu o maxima organizare si RESPONSABILITATE, cum spui si tu! Toate cele bune!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.