Top 5 complimente pe care nu vreau sa le aud

Top 5 complimente pe care nu vreau sa le aud

Cui nu-i plac complimentele?  Cui nu-i place sa se uite in oglinda si sa vada un zambet larg si frumos, plin de multumire sau fericire sau implinire? Asta e realitatea!  Cui? Eu una, recunosc. Da, ma preocupa  imaginea, dar nimic in exces. Si eu, ca fetele… imi place sa am haine in care sa ma simt bine, sa imi stea parul Ok, ii felicit si le multumesc in fiecare zi celor care au inventat fondul de ten & rujul. Le am, le folosesc, le tin aproape! Dar nimic exagerat. Nimic foarte sofisticat. Totul cat sa nu ma fastacesc daca in parc sau pe strada  ma intalnesc inopinat cu vreo colega mai tanara sau vreo veche cunostinta…si atat cat sa nu fac cale intoarsa. Si da, imi plac complimentele, macar din cand in cand.

Ce revelatie am avut de curand e ca fiecare compliment trebuie sa vina la timpul lui. Nici mai devreme, nici mai tarziu. Insa lucrurile nu sunt atat de simple precum par. Cred ca nici macar cercetarorii britanici sau americani nu pot face o lista de complimente universal valabile, pentru orice femeie, de oriunde, in orice moment al vietii.

A fost o vreme, cand eram la liceu, cand inima imi tresalta cand vreun vecin, adult, imi spunea ‘Saru’mana’. Incepeam sa ma simt femeie.  

A venit apoi perioada facultatii – pe  la 20 si ceva de ani – cand ma duceam la interviuri de angajare si incercam sa par mai mare. Daca-mi spuneai ‘ce matur arati!’ ma castigai.  

Am precut prin clasica ‘ce gravida bine esti!’ , ‘ce repede ti-ai revenit’ si asa au trecut anii si am ajuns in zilele noastre.  Nu pot sa explic in cuvinte ce simt cand cineva cumva vreodata ii spune copilului in parc sa ma strige ‘doamna’. Sau cum ma simt cand vreo colega de-a Emei imi spune ‘Saru’mana’. Sau cand  fetele tinere cu care interactionez ocazional,  iesite de pe bancile facultatii ( 20 – 25 ani), imi vorbesc respectuos si mai scapa cate un ‘pe vremea dvs.’.

Pana la urma, stiu foarte bine realitatea. Aici sunt:  30+ ….spre 40. Profit cat pot de segmentul in care sunt , cu o bucata copil de scoala, familie, sot si toate cele. Cum se spune – la casa mea.

Recunosc, ma roade invidia! La barbati e  mult mai simplu: inainteaza in varsta, arata mai bine, mai maturi, mai siguri pe ei si cu trasaturile mai expresive. Ei  se maturizeaza, noi imbatranim.  De aici si frustrarea mea ca noi trebuie sa ne gandim cum sa ne mentinem si sa ne ascundem varsta, pe cand la ei totul e mai simplu si devin mai cool pe an ce trece. O mama cu un copil prin parc…e cantitate neglijabila. Un barbat cu un copil de mana, nu se poate sa nu starneasca o reactie pozitiva si priviri admirative.  Noi suntem…din peisaj. Ei sunt trendy.  Noi suntem mame insotitoare. Ei sunt tati grijulii. Noi abia ne vedem prin parc, ei ies in evidenta cand se plimba cu copilul de mana.  Noi suntem cicalitoare. Ei sunt grijulii. Si gandurile mele ar putea continua. Pana la urma, cum ai da-o ei noi avem cearcane de oboseala, ei le au de expresie.  Ei isi castiga privile admirative dintr-un foc, pe cand noi ne gandim cum sa facem si ce masti sa folosim sa parem un pic mai fresh. Poate poate reusim sa scapam de complimentele pentru care am vrea sa ne astupam urechile. Chiar am facut un top al celor  pe care declar ca nu-mi doresc sa mai le mai aud. Luati notite – Nu mai vreau sa-mi aud:

  1. Ce bine arati pentru o mama!
  2. Ce bine arati azi. Te-ai machiat?
  3. Uau, nu-ti arati deloc varsta! Te tii bine!
  4. Nu mai pari deloc obosita. Ti-ai schimbat machiajul?
  5. Coafura asta te intinereste!

Ok, am inteles perfect ca nu mai am 20 de ani, ca mi-am revenit dupa sarcina, ca am zile in care par mai obosita si altele in care cercanele sunt mai vizibile si mai pronuntate decat as fi crezut. Inca nu m-am documentat serios si nici n-am de gand sa vad care-i treaba cu botox, silicon, colagen etc. Deocamdata ma tin tare pe pozitii. Am riduri, dar le numesc riduri de expresie si le las la locul lor, unde s-au instalat de capul lor.  Pana la urma cel mai important este ca eu chiar ma bucur cat pot de perioada asta, de coafura care ma intinereste, de machiajul mai reusit, de rujul fresh,  de copilul meu mare care ma face sa par o mama bine….Dar nu mai vreau complimente, deloc. Prefer  un zambet  sincer si atat. Ma descurc singura mai departe. Stiu eu singura cand e o zi buna si cand nu. Stiu eu singura ca un zambet ma face sa stralucesc si cand e din alt peisaj. Stiu eu cand pantofii cu toc sunt cu rol terapeutic. Stiu singura cand e bine si cand…nimic nu funtioneza. Fara complimente, va rog!

Voi cum sunteti? Ati primit vreodata complimente care v-au facut ziua frumoasa sau din contra? V-a cazut vreodata cerul cand ati auzit un compliment nereusit? Nici nu vreau sa ma gandesc la perioada cand nu ti-ai revenit dupa nastere si ai fost intrebata daca mai astepti un bebe. Asta-i alt capitol interesant. Al gafelor! Si merita o postare separata.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.