Cand copilul iti pune intrebari fara raspuns

Cand copilul iti pune intrebari fara raspuns

Incerc mereu sa-mi petrec cat mai mult timp cu ea. Sa facem lucruri impreuna. Sa-i fiu aproape. Sa ma simta aproape. Sa vorbim cat mai mult. Si ne cam reuseste, de cele mai multe ori.

Dar sunt zile in care lucrurile nu se aranjeaza chiar cum as vrea. In care timpul nu-mi ajunge cat mi-as dori. In care apar diverse neprevazute care ma retin in alte locuri decat acasa, unde as vrea sa fiu. Stiu ca asa-i viata, stiu ca nu sunt singura mama care face asta, nu ma invinovatesc nici macar o secunda, sunt lucruri pe care nu le pot controla si care se intampla doar din cand in cand. Pana la urma, asa-i viata, cu urcusuri si coborasuri. Cu zile mai pline si altele mai relaxate. Ma straduiesc doar ca cele pline, grele, triste, lungi si cu lucruri care uneori scapa de sub control…sa fie exceptii, sau macar sa fie minoritare.

Sunt un om ca oricare altul. Un parinte ca si ceilalti. Care incearca sa pastreze balanta. Care incearca sa faca totul cat mai bine. Sa fie cat mai mult timp acasa, in familie. Dar mai stiu si ca nu traim in basmele Disney…Asa ca sunt un parinte care trebuie sa munceasca si sa-si aduca si contributia financiara pentru familie si copil…pentru ca in lumea asta, totul costa.  Asa am ajuns sa apreciez timpul la adevarata lui valoare.

Zic ca eu ca sunt un om echilibrat si impacata in mare parte cu ceea ce fac. Dar vine cate o zi din asta cu cate un dus rece in care stau sa ma gandesc cum e mai bine. Zilele trecute am ajuns tarziu acasa, spre 9 seara. Bona o dusese pe Ema la inot, o mamica o adusese acasa, isi facuse temele si ma astepta. Am gasit-o la usa. Se uita pe vizor si zicea ca ma tot asteapta.

I-am explicat cum am stiut ca mai sunt si zile din astea, cu munca mai multa si sedinte mai lungi. N-a inteles de ce. Am luat-o de la capat. Si am folosit cuvintele ei.  Si a inteles ca defapt iti place, nu-ti place…ca sa iei un salariu trebuie sa treci si prin zile din astea.

Si-atunci a venit replica ei, care mi-a intors sufletul  cu susul in jos, care mi-a franjurat inima si m-a tulburat mai mult decat toamna cu gandurile ei cu tot : ‘Mami, daca eu iti promit ca-ti dau toti banii mei din pusculita, promiti ca o sa vii mereu devreme acasa?’.  Si-atunci, tot mecanismul meu de gandire si echilibrul meu s-au dus pe apa sambetei…si eu sunt cu mintea explodata si cu mii de ganduri in toate directiile. Si nu stiu pe care s-o apuc! Dar…mergem oriunde, dar numai INAINTE!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.