Cel mai frumos loc de joaca e afara

Ema e un copil de oras. S-a nascut aici, a crescut aici. Am ales drumul asta pentru ea. Stie cum e sa faci cumparaturi in mall, sa mergi la teatru,  sa ai acces la muzee si expozitii, merge la film si stie cum e sa mananci in oras. Circula uneori si cu metroul, merge la concerte. E un copil fericit. Dar e un copil de oras.

Copil care nu are curte. Care nu se poate juca afara decat in spatii de joaca ingradite. Copil care nu se poate alerga prin iarba. Nu are animale si sufera din cauza asta. E-adevarat, are animale de plus, mergem des in excursii, ne-am amenajat balconul ca o mica gradina, mergem in parcuri, suntem activi, facem o gramada de lucruri. Dar…stam la bloc. In oras.  Si n-avem curte.

De curand am fost in vizita sa-i arat unde au trait strabunicii ei – bunicii mei, undeva la tara,  intr-o casa batraneasca, departe de Bucuresti, dar aproape de inima mea plina de amintiri si de dor. Am traversat o punte lunga peste un mic parau si cu fiecare pas eu imi aminteam de bunicii mei care nu mai traiesc, de copilaria noastra lipsita de tablete si gadgeturi, dar plina de joaca, de animale, de copii, de bunici si povesti, zile pline de joaca afara si vacante de neuitat, gradina cu livada care a auzit atatea chiote si atatea jocuri pline de noi, copii veniti in vacante la bunici cate 2-3 luni.

Cu fiecare amintire a mea, cu fiecare piatra care-mi amintea de ceva, de glasurile bunicilor mei si fericirea unei copilarii atat de pline, cu fiecare pas pe care-l faceam in curtea si-n casa care acum mi-a parut atat de mica, dar atat de calda si vie in amintirile mele…fiecare emotie m-a incarcat cu o energie pozitiva pe care Ema a reusit sa mi-a completeze mai natural decat as fi crezut.

Copilul meu de oras a gustat din plin fiecare experienta. Pomii din gradina s-au transformat rapid in universul ei, s-a catarat, a adunat frunze, s-a tavalit in iarba, a udat florile, a cules ceapa verde din gradina, s-a jucat cu orele cu iepurasii si mieii din curte.  Copilul meu de oras a trait intens si natural fiecare pas la tara. A adunat papadii, a alergat dupa fluturi, s-a adaptat rapid la conditiile de acolo. A uitat de orice alta tentatie, de telefon sau tableta, s-a descaltat la un moment dat si si-a facut un picnic in mijlocul curtii. Ce incantare pentru mine sa-mi vad copilul fericit de atata simplitate! O imagine care chiar valoreaza cat 1000 de cuvinte, o imagine care cantareste  mai mult decat orice eveniment sau expozitie unica din capitala.

Atat de putin le trebuie copiilor astora sa fie fericiti! Sa fie liberi. Sa alerge, sa nu aiba granite, sa nu le stabilim limite clare, sa-i lasam sa se manifeste exact cum vor, fara le punem oprelisti si sa-i disciplinam inutil, prea des, prea insistent…Copilul meu de oras mi-a aratat ca inca este un copil liber. Iar asta m-a convins ca in vara asta sa-i fac programul asa incat sa profite de cel mai frumos teren de joaca din lume: in NATURA!