In recunoastere la tara. Acolo unde fiecare deal spune o poveste.

In recunoastere la tara. Acolo unde fiecare deal spune o poveste.

Mi-am dorit ca vara asta sa am cateva zile cu Ema si parintii mei la tara. Acolo unde s-au nascut bunicii Emei si unde eu mi-am petrecut atatea si atatea vacante.

Am vrut ca ea sa vada locurile astea si sa simta macar o mica parte din ceea ce era pe vremuri.

Am vrut ca bunicii Emei sa o vada si acolo unde e o parte din sufletul lor.

Stiam ca pentru Ema va fi o experienta diferita. Stiam ca pentru mine va fi o mare bucurie sa fim toti acolo. Stiam ca pentru Ica & Bubu zilele astea vor fi inestimabile.

Am vrut sa fim cu totii pe dealurile care ascund atatea si atatea povesti, atatea amintiri si care parca la fiecare pas ne mai amintesc de un episod cu iz de fericire.

Am vrut sa mergem pe meleagurile asta care desi sunt atat de aproape de sufletele noastre, pare ca civilizatia ne indeparteaza mai mult de ele pe zi ce trece.

Stiam si imi doream toate astea…dar habar n-aveam ce carusel de emotii, nostalgie, melancolie o sa traiesc atunci cand o sa fim acolo.  In locurile unde  timpul pare ca a stat in loc. In casa care-mi invoca imagini din copilarie la fiecare pas. In curtea unde stiam fiecare piatra. In gradina care era cel mai frumos loc de joaca. Pe dealurile pe care le strabateam cat era ziua de lunga.

Sunt locuri atat de incarcate de energie pozitiva, de aer curat si oameni diferiti, atat cat au mai ramas de-ai locului…incat experienta merita fiecare secunda.

Sunt locurile in care noi ne-am petrecut cele mai multe vacante. Unde oamenii judecau altfel viata, respectau altfel principiile si traditiile, pamantul si obiceiurile stravechi.

Eu imi amintesc povestile bunicului meu, care traia simplu si cinstit, care a fost in razboi si stia sa aprecieze viata, oamenii, pamanturile, familia si mostenirile de suflet.

Oameni care isi incepeau ziua la cantatul cocosului, se bucurau de ploaie, munceau pamanturile, mancau la umbra nucului batran, respirau aer curat si apreciau fiecare zi in parte. Se bucurau de tot ceea ce aveau.  Oamenii care aveau respect pentru tot ceea ce spuneau ei ca le e dat sa se intample din ‘voia Domnului’.

Satul pare pustiu. Nu mai e verva pe care mi-o aminteam eu. Nu mai e viata pe care Bubu i-o povesteste Emei. Nu mai sunt oamenii care-au ramas doar in amintirea noastra. S-au stins si odata cu ei se stinge parca, in fiecare zi, cate putin din simplitatea vietii de la tara.

Mi-am dorit totusi ca Ema sa vada si sa revada locurile de unde ne tragem defapt. Unde s-au nascut bunicii ei. Am vrut sa-i arat ca viata poate sa insemne si altceva decat blocuri, trafic, piscine, tablete, internet, malluri.

Da, ea e un copil de oras, parte a unei generatii care cu greu isi va gasi valorile. Dar trebuie sa stie ca bucuria de a trai si fericirea poate si trebuie sa vina din lucruri simple. Din dimineti in mijlocul naturii. Din ploaia care vine exact atunci cand o astepti.

Fericirea poate sa insemne o drumetie pe dealurile astea verzi si pline de povesti, bucuria poate sa fie gasita in atatea si atatea lucruri din natura. Sunt lucruri mici, dar atat de valoroase. Sunt momente si locuri, oameni si povesti care trebuie tinute aproape de sufletul nostru.

Asta as vrea sa invete copilul meu. Sa-si caute linistea si fericirea in momente simple. Sa-si umple sufletul cu bucurii mici. Sa nu-si uite radacinile. Sa fie constienta de unde ne tragem si sa nu se abata de la drumul simplitatii si al vietii implinite de oameni si momente de calitate.

Sa nu lase niciodata pe nimeni sa-i zugraveasca lumea in bucurii false, spoite sclipitor si sa stie ca fericirea inseamna sa colectionezi momente care-ti implinesc sufletul!

Cititi, pe subiecte similare si:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.