Cand roata se intoarce si parintii devin bunici.

Cand roata se intoarce si parintii devin bunici.

Foarte ciudata memoria asta selectiva a noastra…foarte surprinzatoare si inexplicabile multe din amintirile pe care le pastram, pe care le selectam, pe care le avem aproape de suflet, care-si fac loc in sertarelele importante din mintea noastra.
Eu de exemplu imi amintesc din copilaria mea diverse fragmente, piese de puzzle, unele dintre ele imi par atat de lipsite de importanta si totusi mi le amintesc atat de clar…

Una dintre amintirile care mi se zugraveste foarte clar este cea in care parintii nostri plecau la nunti, botezuri si petreceri si ne lasau singuri acasa. E vorba de cateva seri pe an…in care eu si Dragos, fratele meu,  ramaneam singurii stapani ai casei si ni se parea cea mai tare chestie care ni se putea intampla. Imi amintesc in ceata cum ne petreceam serile alea in doi, foarte vag ca ne faceam de cap fiecare in felul lui inocent si dupa posibilitati…adica fara TV (ca nu aveam la ce se ne uitam), fara telefoane sau tablete  (ca nu existau…). Mai tarziu, cand ne-am marit, am inceput sa ne semecherim si sa ne uitam la video, la casetele VHS pe care parintii mei le colectionau si se uitau doar cu prietenii lor. Filme cu scene interzise in care se vedeau fuste mini, hippioti cu parul lung sau cate un sarut in vazul tuturor…ceea ce pentru noi era un maxim al indecentei.

Oricum, nu aici vroiam sa ajung. Ci la bucuria suprema. Bucuria diminetilor. Cea in care noi doi ne trezeam primii dimineata si gaseam la bucatarie, impaturite in servetel si presate in poseta mamei mele, prajituri fel de fel, ‘sustrase’ de pe platoruile de oriunde mergeau. Un soi de comoara pe care o asteptam cu asa o nerabdare amandoi…Nu cred sa fie existat vreo iesire a parintilor mei din care sa nu se fi intors cu ceva dulce pentru noi. NIMIC, dar NIMIC nu se compara cu prajiturile aduse pe furis in poseta mamei mele. Ni sa parea magic sa primim un pachetel de la o intrunire de adulti. Apoi…ii chestionam. Cum a fost mireasa? Cum a fost muzica? Cum s-a dansat? Cine a mai fost? Ce rochii au avut celelalte doamne? Tot felul de nimicuri…si noi intrebam, ei ne povesteau si ne intindeam la sueta in diminetile de dupa petrecere.

Astia sunt parintii mei. Si astea sunt amintirile din sertarele copilariei mele. Vremuri frumoase, calde, linistite. In care parintii mei erau chiar la varsta la care sunt eu acum…sau chiar mai tineri.

Habar n-am cand au trecut anii astia. Habar n-am cum copiii din amintirile mele, eu si Dragos, am ajuns sa avem copii care-mi amintesc de noi acum ceva ani. Nu stiu cand au trecut anii astia si am ajuns ca acum noi sa mergem la botezuri si aniversari ale copiilor din familia mea, copiii verilor mei. Parintii mei, matusile si unchii apar atat de clar in amintirile mele din copilarie. Erau de seama noastra, tineri, plini de viata si uniti. Anii astia au trecut atat de repede, incat uite-ne pe noi, copiii de ieri, parintii de azi. Uite-i pe parintii nostri ajunsi bunici. Pfoai, cum trec anii!

Cum se invarte roata! Parintii meu nu mai sunt la fel de tineri. Nu mai sunt la fel de plini de viata. In rest…parca nimic nu s-a schimbat. Sunt tot ei, in niste trupuri peste care au trecut anii. Doar ca s-au schimbat rolurile. Noi am ajuns parinti, ei sunt bunici acum.

In weekendul trecut …s-a invartit roata. Ei au fost bunici cu norma intreaga. Au ramas acasa, iar noi am fost plecati la un botez. A fost unul din momentele alea in care am realizat cum s-au dus anii astia…Iar amintirile mele din copilarie au ramas undeva in ceata. Parintii mei, bunicii Emei si ai lui Luca, au inceput sa lipseasca la evenimentele din familie si sa ne astepte pe noi, acasa. Am crescut intr-un mediu in care nimic nu e mai important decat familia. Trec anii, se schimba rolurile, bunicii mei nu mai sunt, vremurile sunt altele…dar ‘intrunirile’ astea de familie incep sa aiba alta semnificatie, pe care o apreciez mai mult pe an ce trece. Astea sunt valorile adevarate pe care si eu vreau sa il le predau Emei din mers, prin puterea exemplului.

In weekendul asta mi-am dat seama , inca o data, cum trece timpul asta. Cum eu am ajuns, din copilul de acum cativa ani, sa fiu mama care a ajuns sa fure prajituri in servetel pentru Ema si pentru parintii mei. Da, si eu am plecat cu prajituri in geanta pentru ei toti, sa le gaseasca dimineata in bucatarie. Doamne, cum trec anii astia!

There is 1 comment for this article
  1. IzabelaPetrescu at 23:41

    Uite ca am citit un text foarte captivant prezentat intr-o maniera greu de gasit in netul romanesc. Acum, dupa ce am citit acest articol, vreau sa va comunic ca in acest weekend trecem la ora de iarna, o stiati deja. Daca tot se schimba ora, atunci reglati-va ceasul dupa ora exacta pentru a nu intarzia sa ajungeti la timp unde aveti de mers. Multumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.