Primul lucru pe care-l fac când îmi iau copilul de la școală

Primul lucru pe care-l fac când îmi iau copilul de la școală

Am pendulat mult între decizia de a o lăsa pe Ema la after school, de a-i lua o bonă care să o ia de la școală sau de a merge eu zilnic să o iau.

Am cântărit acasă argumente pro și contra, ne-am gândit pe toate părțile…și până la urmă am decis ca eu să merg să o iau în fiecare zi când se termină orele.

Sarcinile sunt împărțite echitabil la noi acasă.

Drumul de dimineață le aparține lor. Tată & fiică.

E timpul lor special, la începutul fiecărei zi. L-am respectat cu sfințenie, ori de câte ori s-a putut și tatăl ei n-a fost plecat. Nu încetez să mă minunez de ei împreună. Sunt câțiva ani de când pleacă împreună, de mână. Îi văd uneori povestind, o aud uneori chicotind, o văd alintându-se lângă el, o văd cum îi dă câte un pupic ștrengar și îl văd pe el cum îi sclipesc ochii.

N-aș avea nevoie de mai mult, vreodată. E mai mult și mai intens decât mi-aș fi imaginat. E o legătură atât de stabil construită în ani, atât de caldă pentru sufletele lor, atât de emoționantă pentru mine, încât mi-e teamă parcă uneori să nu se destrame ceva din magia asta tată & fiică.

Și-apoi, vine momentul meu. Când o iau de la școală.

Nu e simplu să-mi fac programul zilnic, așa încât să ajung să o iau în jurul prânzului. Uneori alerg de oriunde sunt, alteori îmi grăbesc sau scurtez brusc întâlnirile…totul ca să ajung să o iau eu de la școală, așa cum am promis.

Alerg…spre timpul nostru. Am înțeles, în timp, că întâlnirea asta, faptul că încerc să fiu acolo, zilnic, valorează mult pentru ea, pentru mine, pentru noi amândouă. Nu mi-a spus niciodată că nu vrea la after school, dar s-a simțit. Se reconfirmă asta zilnic, când o văd cum îi sclipesc ochii. E fericită când mă vede. Nu spune, dar se simte. Iar eu, mulțumită că îi sunt acolo!

Ce fac când o văd? Îi zâmbesc! Și-apoi o îmbrățișez, la fel de strâns și cald în fiecare zi. Atât!
Și ea pe mine, la fel de cald. Și-atunci înțelegem că totul e așa cum ar trebui să fie.  Apoi mă ia de mână și sporovăim vrute și nevrute…

Da, sunt lucruri simple, gesturi mici, trăiri puternice, emoții intense pe care mi-e greu să le povestesc, dar e atât de simplu când le simt.

Imagini de zi cu zi, ce mi se aștern, în timp, ca niște straturi de fericire…ce-mi încălzesc sufletul acum, când le trăiesc… și-o vor face și peste ani și ani, știu asta.

Privirea ei fericită, zâmbetul complice când mă zărește, zâmbetul meu mulțumit că am ajuns, mâna ei care pare mai sigură când este într-a mea…astea sunt momentele în care aș vrea parcă nici să nu clipesc, să nu pierd ceva din tabloul nostru de zi cu zi!  

Dacă aveți timp, poate vreți să citiți pe teme similare:

 

There is 1 comment for this article
  1. Pingback: #78 Inspirația săptămânii (27 ianuarie - 2 februarie 2018) | Cristina Oțel

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.