Ziua in care am simțit că bunicii mei ne zâmbesc

Ziua in care am simțit că bunicii mei ne zâmbesc

Ziua asta a fost acum, în weekend. Da, da, ăsta a fost sentimentul pe care l-am avut tot weekendul!

I-am simțit pe bunicii mei de-acolo de sus, că se uită spre noi și zâmbesc.  I-am simțit cum zâmbesc cald. Mulțumiți.  Surprinși. Fericiți.

În weekend ne-am strâns o mare parte din familia mea, în locurile unde au trăit bunicii noștri. În locurile de unde pe vremuri se auzeau des râsete, locurile pline de viață, pline de noi, de forfotă, de mese mari, de vacanțe cu peripeții și sărbători cu soare.

Au trecut atâția ani, prea mulți ani, încât nu le-am ținut șirul. Ne-am văzut cu toții de viețile noastre. Noi am devenit adulți, părinții noștri au devenit bunici, a apărut generația Emei, a dispărut generația bunicilor noștri.

Noi ne-am dus în toate direcțiile.

Locurile alea pline de viață au devenit pe zi ce trece mai tăcute. Mai triste. Mai lipsite de viață și de noi toți. Pofta de viață a satului de odiniară s-a stins și a făcut loc unei tăceri apăsătoare. Unor ulițe triste, pline de amintiri, la fiecare pas.

Bunicii mei erau oameni buni si calzi, o familie cu mulți frați & surori, ca-n povești, cu casele gard în gard. Împreună o viață. Avându-se unii pe alții, cu bune și rele, cu zile amestecate, dar mereu acolo, împreună. Apropierea lor ne-a apropiat și pe noi.

Familia lor unită ne-a învățat și pe noi, încă de mici, să apreciem ce avem.
Să ne vedem de viață, dar să nu uităm de familie.
Să știm că ne avem unii pe alții. Să știm că sărbătorile sunt pentru familie.
Să învățăm că nu e bucurie mai mare, decât cea a unei mese pe care o împarți cu cei dragi.
Să nu uităm că ne putem simți bine oriunde în lume, că putem avea bucurii și realizări fel de fel, că putem să devenim oameni mari, dar să nu uităm vreodată să fim OAMENI.
Să apreciem locurile sofisticate, prietenii, dar să nu uităm că bucuriile mici și simple sunt cele mai prețioase.

Am o familie tare frumoasă!  

Ne vedem rar, viața asta de adulți ne ține mai ocupați decât am vrea, dar eu sunt fericită că ne mai vedem, că n-am uitat unii de alții.
Viața asta e plină și-și urmează cursul ei, iar noi măcar din vreme în vreme ne revedem. Rar, prea rar.

Mie mi-a luat ani, recunosc, în care n-am știu ce simt. N-am știut cum să-mi explic tristețea apăsătoare. Era tristețea amestecată cu atâtea frânturi de amintiri pline de ei, cei de odinioară. Generația lor e dincolo acum. Sunt toți acolo.  Dar eu știu că energia locului n-o să se piardă vreodată, n-are cum. Noi suntem cei care nu trebuie să o lăsăm!

Ema a prins-o un pic pe bunica mea și nu vrea s-o uite. Nici eu nu vreau!
De-asta mergem acolo, de-asta încerc să o apropii de locurile de suflet pe care știu că n-o să le mai găsescă nicăieri în lumea asta mare. Da, călătorim, vedem locuri, ne bucurăm, învățăm, admirăm, dar știu sigur că n-o să simțim niciunde în lumea asta mare energia locurilor de unde ne tragem. Asta știu sigur!  

A fost așa de simplu! A fost o seara cu oameni mulți, în jurul unui grătar, a unui foc de tabără și a câtorva povești. Dar cred că cel mai important este că i-am văzut pe părinții mei emoționați, fericiți și ei, cu ochii ușor înlăcrimați, că am mâncat brânzoice făcute cu dragoste de mătușile mele, că am simțit că cineva acolo sus se uită la noi și zâmbește!

A fost un weekend simplu, cu bucurii simple, dar pe care eu le țin în sertarul cu amintiri de suflet.
Am făcut poze puține, cu noi relaxați. Le țin și pe ele tot acolo, în sertarul de suflet. Nu vreau să povestesc de fiecare în parte. Fiecare din ei e special. Familia chiar e ceva de suflet și vreau să fie ascunsă bine, în suflet, doar pentru mine și pentru noi!

Vreau să vă spun doar că m-am bucurat cu sufletul că i-am văzut pe toți. Am trăit un weekend cu soare și știu că de-acolo de sus ni s-a zâmbit mult! Lucrurile astea se simt și e greu să le povestești. Dar le-am simțit. Și știu că asta-i cel mai important!

Las mai jos un clip făcut în vara asta, când am reușit să ajung pe dealurile astea pline de povești! 

Citiți și:

 

There are 4 comments for this article
  1. Andrei at 12:44

    Un articol de suflet! Intr-adevar , oriunde ne-ar purta pasii in lumea asta mare, ramanem legati sufleteste de locurile in care am copilarit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *