Când suferi exact când suferă și copilul tău

Când suferi exact când suferă și copilul tău

…parentingul ăsta…e minunat, fascinant, surprinzător, dar așa de complicat. 

Am tot vorbit de-a lungul timpului aici, pe blog…am povestit, am râs, am schimbat idei, experiențe, am citit cărți, am fost la conferințe, am ascultat specialiști, dar nimic nu e ca experiența personală.
Nimic nu te pregătește pentru realitatea de zi cu zi. Nicio carte. Niciun sfat. Nicio vorbă bună. Nicio altă experiență, a altcuiva. Da, toate sunt de folos, toate prind bine, te ghidează cumva…e-adevărat.
Printre episoade de oboseală cronică, somn cu intermitențe, prin stresul acomodării la grădiniță sau școală, probleme cu alimentația, educație, cursuri, concursuri…
Apar mereu și mereu provocări. Mereu altele. Suișuri și coborâșuri. Ăsta-i parentingul!

Să-i învățăm pe oamenii ăștia mici să devină oameni, îmi pare cea mai grea provocare.

Să-i ghidăm în hățișul ăsta de zi cu zi, e ca un maraton în care peisajul e superb, entuziasmul la cote maxime, motivația e acolo, puternică…iar efortul e pe măsură. Dar e mai greu decât credeai la început! Intrăm în cursă antrenați, motivați, obosim pe drum, avem momente în care-am vrea să abandonăm, drumuri care ne par încurcate, competitori care par mai puternici…dar nu ne lăsăm!

În toată cursa asta numită parenting e ceva care mă fascinează, pe măsură ce Ema crește. Ceva despre care n-am citit și nici n-am auzit mare lucru.

Un soi empatie a sentimentelor.

Un tandem al trăirilor copil & părinte. Habr n-am dacă mai sunt și alți părinți care simt la fel, dar la mine, pe măsură ce trec anii…e și mai evidentă empatia asta. O resimt din ce în ce mai puternic.

Nu pot preciza un moment când am descoperit-o. Nici nu mai contează. Ce e important e că simt ca Ema, trăiesc aceleași emoții, temeri, frustrări, în tandem cu ea. 
Ce trăiește ea, trăiesc și eu. Ce simte ea, simt și eu. Ce experimentează ea, experimentez și eu.
Nu-mi dau seama dacă simțim la aceeași intensitate, dar trăirile sunt similare.
Iar asta devine pe de-o parte înspăimântător, pe de alta fascinant, dar în același timp atât de obositor emoțional.

Ea plânge, pentru că suferă de ceva, eu sufăr la fel ca ea.
Ea e dezamăgită că s-a simțit respinsă, eu simt la fel ca ea.
Ea e tristă că nu a fost chemată la o zi de naștere, eu sunt mai tristă decât ea.
Ea e rănită când un copil o evită, când o prietenă o minte, când o colegă n-o cheamă la o zi de naștere, când un profesor o nedreptățește, când greșește la un concurs important, e frustrată când e dată la o parte pe nedrept, rănită de vorbele unora, de invidiile altora…iar eu…sunt un pas în spate.
Le trăiesc mai intens ca ea. Sufăr și eu. Îi simt inima frântă, ce-mi săgetează parcă și mie suferința. Îi simt cumva durerea într-un fel inexplicabil și atât de intens, atât de real.  

Perioada asta e pentru copii plină e emoții și trăiri la fiecare pas.
Îmi amintesc cât de personal luam și eu fiecare replică, fiecare situație, fiecare zâmbet ironic, cât de analitică eram cu ceilalți, cum obișnuiam să mă compar, să despic firul în patru, să vreau mereu să fiu cea mai bună, să mă simt acceptată și mereu parte din gașca aceea.

Ema încă nu a ajuns acolo, din fericire. Dar mai are un pas. Știu asta…și încep să mă pregătesc. Să mă antrenez pentru proba asta a maratonului.

Ea încă nu are nevoie de confirmări, dar are nevoie mereu și mereu de susținerea noastră, de-acasă. Își pune multe întrebări…și caută răspunsuri. Iar eu, uneori, nu le am. Îi simt tristețea, nedumerirea, durerea, emoțiile, frustrarea, temerile, anxietățile…și nu o pot ajuta mereu. N-am mereu răspunsurile.

N-am explicațiile. Nu înțeleg nici eu de multe ori. Și nu pot să ridic din umeri, fir-ar să fie.
Nu pot nici să-i spun c-așa e viața, deseori nedreaptă. N-am cum să-i explic de ce oamenii sunt răi de cele mai multe ori, gratuit. N-am cum să-i explic de ce adulții fac nedreptăți, de ce copiii sunt răi, de ce mint, jignesc, invidiază.
Trebuie doar să fiu acolo, să-i validez pașii și să o asigur că o să fie bine. S-o ascult, s-o încurajez, s-o ghidez cumva.

Pe de altă parte, oameni buni, empatia asta a sentimentelor vine la pachet și cu zile în care-i resimt bucuria, nerăbdarea, entuziasmul, fericirea, sclipirea. Iar zilele astea sunt mai valoroase decât orice. Sunt pansament pentru zilele cu nori!

Până la urmă, rolul ăsta de părinți n-a zis nimeni că e simplu. E despre noi, ca oameni.

Despre noi, în continuă transformare și evoluție. Despre sentimente de care nici nu știam că există, emoții pe care habar n-aveam că o să le simțim, despre lucruri de multe ori inexplicabile cu oamenii ăști amici de lângă noi!
Despre noi, care încercăm să formăm alți oameni. Despre experiențe de viață. Iar viața e cu de toate, la pachet.

Habar n-am dacă toți părinții simt la fel. Dar nu cred să existe în lumea asta om care să nu sufere măcar un pic, atunci când își vede copilul suferind. Sau căruia să nu-i tresalte inima de fericire, când își vede copilul fericit!

Pe de altă parte, știu ce e cel mai impotant. Că ei au nevoie de noi să le fim sprijin, să ne simtă mereu acolo, lângă ei. Să ne știe mereu cu un pas în spate, fără să-i sufocăm.  Să-i încurajăm când alții le pun piedici, să-i strângem în brațe când ceilalți îi resping, să-i ridicăm când se simt neputincioși.

Nu e ușor. Dar n-a zis nimeni c-o să fie!

Nu uitați, găsiți BLOG IN TANDEM și pe:

➠ You Tube: https://www.youtube.com/blogintandem 
➠ Instagram: https://www.instagram.com/blogintandem/
➠ Facebook: https://www.facebook.com/intandem.ro/ 

DACĂ AVEȚI TIMP, POATE VREȚI SĂ CITIȚI ȘI:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.