E bine sau nu să ne lăudăm copiii?

E bine sau nu să ne lăudăm copiii?

Voi în ce tabără sunteți: părinți care-și laudă și își încurajează copilul, la fiecare pas, sau din cei care sunt zgârciți cu laudele, în încercarea de a-i stimula și a-i provoca pe copii să dea tot ce pot mai bun, permanent?

Eu, recunosc, tind să alunec mai degrabă spre prima pantă, a celor care sunt generoși în laude și în cuvinte de bine…ba chiar mă surprind deseori folosindu-le, cu Ema, chiar și în situații de zi cu zi, când n-ar fi nici pe departe cazul.

Cum am ajuns aici? Pe de o parte pentru că Ema este un copil cu tendințe de timiditate și am simțit că are nevoie mereu să fie încurajată, pe de altă parte pentru că știu că mama mea era destul de reținută  în a ne lăuda și atunci eu am vrut să trec în cealaltă tabără.
În plus, am convingerea că oricine, adult sau copil, se bucură să audă o vorbă de bine, nu-i așa?

Ca mine, se pare că gândesc  85% din părinții americani, ce fac exces de laude și încurajări, în încercarea de a le da un start bun în viață copiilor, în ceea ce privește stima de sine.
Dar cercetările sugerează acum că lăudarea copiilor prea des sau sau folosirea comparțiilor pot fi dăunătoare, în timp.

Da, da, laudele pot afecta negativ un copil!

Timp de mai bine de un deceniu, psihologul Carol Dweck și echipa de la Univ. Columbia au examinat un grup de copii din școala primară și au observat cum au reacționat la laude.

Ea a descoperit că în timp copiii tind să se încadreze în două mentalități:

  • Prima este o „mentalitate fixă” – conform căreia copiii cred că inteligența este ceva foarte bine determinat, deloc flexibilă și că ar trebui să persevereze strict în direcția/ la materiile „la ceea ce sunt buni”, pentru ca altfel sunt predispuși eșecului.
  • A doua mentalitate – mai sănătoasă este „mentalitatea de dezvoltare” aparținând copilului care este fericit să facă față unor noi provocări, deoarece le vede ca oportunități de creștere și experiențe noi, chiar dacă implică greșeli, deoarece înțeleg că pot învăța din aceste greșeli.

Dweck a descoperit că părinții, în funcție de obiceiurile lor de a folosi mai mult sau mai puțin laudele și încurajările, sunt cei care în timp îi determină pe copii să se încadreze într-una din aceste mentalități.
Copiii „cu frică de eșec” sunt cei obișnuiți, în general, să fie lăudați pentru inteligența lor, în timp ce ceilalți (dispuși să mai încerce chiar și după ce au făcut greșeli) sunt cei obișnuiți să fie lăudați pentru efort și perseverență, mai degrabă decât pentru rezultat .

„Accentuarea efortului îi oferă unui copil o variabilă pe care o poate controla”, explică Carol Dweck. „Ei ajung să simtă că ei înșiși au controlul pentru succesul lor. Pe de altă parte, lăudarea inteligenței naturale este ceva de nu depinde de controlul copilului și nu oferă o rețetă bună pentru a face față unui eșec. ”

Cunoscutul autor Alfie Kohn susține că motivul pentru care laudele pot funcționa pe termen scurt este acela că cei mici își doresc cu orice preț aprobarea noastră, dar că noi, ca părinți, avem responsabilitatea de a nu „exploata această dependență pentru a obține ceea ce ne dorim”.

De asemenea, putem cădea în capcana folosirii laudelor pentru a compensa excesiv pentru lipsa a ceva. De exemplu, dacă am fost distrași de muncă și nu am putut petrece mult timp de calitate cu ei sau dacă suntem un părinte singur, s-ar putea să folosim în exces laudele, ca pe o monedă de schimb, sau o formă de dragoste condensată.

Pericolul acestui tip de „laudă vinovată” constă în faptul că cei mici tind să pună la îndoială autenticitatea acesteia, astfel încât fie încep să nu mai creadă ceea ce spunem, fie ajung în cealaltă extremă și devin dependenți de laude la fiecare pas.

Mai mult, laudele în exces ajung să îi facă pe copii să se evalueze în funcție de reacțiile și cuvintele noastre, ale părinților. În funcție de ceea ce ne face pe noi să zâmbim și astfel ajung dependenți de aprobarea noastră.
Kohn crede cu tărie în dreptul (și nevoia!) unui copil de a-și putea aprecia obiectiv propria muncă, fără a tânji după aprobarea părintelui.

Cât despre copiii adolescenți, aici lucrurile se complică!

Probabil că voi, părinții de adolescenți, zâmbiți ironic și vă gândiți că ei resping oricum orice feed back, fie ele laude sau încurajări, ​​așa că de ce să vă deranjați să îi mai complimentați, nu-i așa?
Se pare că totuși adolescenții aud ceea ce le spun părinții, doar că nu este deloc cool să primească sau să reacționeze la laude primite de la părinți. Habar n-am de ce! Încă n-am ajuns la această etapă, din fericire!  
Pe de altă parte, înțeleg că e un tip de comportament tipic pentru adolescenți, așa că n-aveți motive de îngrijorare. Ca și în cazul copiilor mai mici, recomandarea specialiștilor este să vă concentrați mai degrabă asupra încurajării eforturilor decât asupra caracteristicilor lor personale.

Câteva exemple în acest sens includ:

  1. „Îți stă foarte bine cu acest outfit!” mai degrabă decât „Ce frumoasă ești!”.

  2. „ Te-ai pregătit mult pentru test, bravo!”, mai degrabă decât „Ești atât de intelligent!” sau chiar

  3. „Îmi place să văd ce fericit ești când pictezi”, mai degrabă decât „Ești un artist fabulos”.

Potrivit unui studiu realizat de Eddie Brummelman, MS, de la Universitatea Utrecht din Olanda, acest tip de încurajare, pentru efort, este soluția cea mai echilibată.
Asta pentru că ne dorim pentru copiii noștri, exact cum sugerează aceste studii, să-și trateze dezamăgirile sau eșecurile ca fiind evenimente temporare, fără să le afecteze traictoria de viitor sau să le marcheze în vreun fel negativ evoluția!

Nu uitați, găsiți BLOG IN TANDEM și pe:

➠ You Tube: https://www.youtube.com/blogintandem 
➠ Instagram: https://www.instagram.com/blogintandem/
➠ Facebook: https://www.facebook.com/intandem.ro/ 

DACĂ AVEȚI TIMP, POATE VREȚI SĂ CITIȚI ȘI:

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.