Nu vrem performanțe, te vrem doar FERICIT, copilule!

În weekend Ema a participat la primul ei concurs de înot.

Primul concurs ‚adevărat’, cum spune ea, nu din cele unde toți copiii pleacă fericiți că au primit medalii și laude.
Primul ei concurs într-un bazin olimpic, pe categorii de vârstă, cu sute de copii înscriși, cu zeci de antrenori lângă ei, cu sute de părinți și bunici în sală, cu arbitrii, timpi, clasamente, descalificări, cu multe lacrimi de tristețe și doar câteva de bucurie. C-așa-i în orice competiție, fir-ar să fie!

Asta-i calea prin care se fac primii pași pe calea înotului de performanță!  
Am avut senzația că suntem la o fabrică de înotători. Aproape 5 ore la bazin. 2 probe bifate. În total aproximativ 2 minute de concurs pentru Ema. Atât!  

Noi am stat în tot timpul ăsta în tribună, cu inima aproape de ea, dar cu ochii și urechile spre tot ce se întâmpla în jur. E așa o poveste să te strecori printre părinții micilor campioni, să-i vezi, să-i simți, să-i observi cu detașare.
Recunosc, e prima astfel de experiență pentru noi și de-aici minunarea noastră sinceră. Pentru că e clar că drumul ăsta nu e pentru noi, am privit totul cu relaxare. Am trăit experiența natural și fără presiunea vreunui clasament sau a dobărârii unui timp.

De-aici, plăcerea momentului pentru noi și mai ales pentru Ema, care știa că nu are nimic de pierdut, nimic de demonstrat, nimic de doborât. Ea a ales să participe, noi am încurajat-o și i-am fost alături. Atât! înotul este și va rămâne o pasiune a Emei pe care i-o încurajăm cât putem. Dar nu ne dorim performanțe, recorduri, antrenamente dure, competiții, copilărie pierdută.

Nu, nu ăsta e drumul pe care ni-l visăm pentru ea. Și nu ăsta e drumul pe care ea să și-l viseze, asta e cel mai important.

Am văzut în weekend copii care și-au ales drumul anevoios al performanței. Dar am văzut și părinți care au ales în locul copiilor.

Am văzut părinți emoționați, stresați, înverșunați, alții care urlau la copiii lor să dea tot ce pot. Am văzut copii la care se simțea plăcerea înotului și a sportului, dar și copii împinși forțat de ambițiile părinților.
Am văzut puțini părinți care priveau relaxat. Restul își notau conștiincios pe carnețele rezultate, timpi & clasamente, făceau simulări și calcule, vorbeau de competiții din alte orașe și proiectau multe planuri pe seama copiilor.
Am văzut părinți care le cereau antrenorilor să fie mai duri, mai riguroși, să-i forțeze mai mult pe copii și să le ceară constant timpi mai buni și performanțe.

A fost așa o experiență pentru noi!
Am realizat câtă presiune inutilă poartă unii copii în spate, câte planuri și vise care nu le aparțin, câte ambiții inutile pentru copilăria lor. Am văzut copii care sunt împinși cu forța, de părinți care nu se opresc din cursa asta nebună măcar pentru o secundă.

Știu că e greu uneori. Știu că ne dorim cu toții ce e mai bine pentru copiii noștri.
Știu că și eu îi stau în coastă deseori Emei și o împing de la spate să-și facă temele,
Știu că și eu am zile în care nu cedez dorințelor și mergem la bazin sau la tenis, deși n-are chef,
Știu că și eu am zile în care sunt prea dură cu ea, în care-i critic greșelile,
Sau altele în care îi pretind să se poarte matur precum un adult.
Știu că și eu greșesc uneori și îi pun praguri greu de depășit și alteori îi accept cu greu explicațiile și motivele.
Știu asta.

Dar mai știu și că e ultimul meu gînd să o presez să facă ceva ce nu-i place. Să o oblig să intre în competiții inutile, de la vârsta la care alții încă se mai joacă relaxați.
Nu vreau să fiu eu cea care o presează, de la vârsta asta, care o compară pemanent cu alții, care o împinge de la spate, care-i impune un ritm greu de dus pentru un copil. Presiunea asta ar putea deveni devastatoare și i-ar putea tulbura iremediabil copilăria și viața. Iar eu nu vreau asta nicio secundă, pentru nimic în lume!

Îmi spun singură, aproape în fiecare zi, că sunt așa o mamă norocoasă să o am pe ea! Știu sigur că tot ce spun și tot ce fac e important pentru ea. Cum a fost și experiența din weekend. Sportul nu trebuie să fie doar despre competiție. Nici vorbă! Nu știu cum și când au înțeles oamenii așa greșit…
Ne-am bucurat cu tot sufletul să o vedem pe ea. Orice loc ar fi luat, pentru noi ea a strălucit.
I-am spus asta și am văzut-o cât de fericită ne-a îmbrățișat.

Nu numai podiumul contează. Nu doar medaliile. Nici colecția de diplome sau trofeele expuse ostentativ în casă.
La finalul zilei, tot ce rămâne, e un copil! Un copil care trebuie să fie liniștit. Fericit. Mulțumit. Să se simtă iubit și apreciat pentru ceea ce este. Fără concursuri și clasamente, fără diplome și podium, fără cupe și trofee.
Un copil care să crească echilibrat, puternic, încrezător în el, capabil și mai ales…apreciat de cei ce-l iubesc!
Aș da toate medaliile din lume pentru un zâmbet și o îmbrățișare caldă a Emei.
Asta vrem pentru tine, Em! Nu vrem performanțe, te vrem doar fericit, copilule!

Dacă aveți timp, poate vreți să citiți pe teme similare:

• Când presiunea performanței ucide copii 
• Otilia Mantelers: Ce simte un copil ai cărui părinți sunt supărați pe el? 
• Dr. Ana Muntean – Tratează-ți copilul ca pe un prieten
• Oana Moraru: Școala nu poate să vă strice copilul 
• 100 de lucruri de făcut înainte de a împlini 6 ani
• Fericirea e ingredientul esențial pentru fiecare dascăl 
• Dr. Simona Carniciu: Intervalele Periculoase în alimentația copilului 
• Jane Bright, Consultant Educațional: Lăsați copiii să aleagă singuri! 
• Dr. Demartini: Nu mai puneți etichete copiilor 
• Oana Moraru: Aș lua copiii acasă, să-i feresc de părinții lor 
• Oana Moraru: Temele pentru acasă nu se negociază
• Dr. Psiholog Laura Markham ne invata cum sa profitam de preadolescență
• 30 de întrebări utile, să aflăm ce au făcut cei mici la școală…fără să întrebăm direct
• Tot ce trebuie să știți despre Cursurile de engleză de la British Council 
• 10 motive pentru care recomand British Council 
• 70 de subiecte de discutat la cina, in familie
• 11 motive dovedite stiintific pentru a petrece timp afara 
• 6 sfaturi de la cercetătorii Harvard, pentru a crește un copil bun