Zilele în care sunt părinte gardian…și nimeni nu mă ceartă

Zilele în care sunt părinte gardian…și nimeni nu mă ceartă

Pe noi, părinții, cine ne judecă?

Cine ne pedepsește cînd greșim? În ochii noștri cine se uită aspru când greșim?  
Cine ne încurajează când știm că am călcat strâmb, cine ne ia în brațe când avem nevoie să știm că o să fie bine?  
Nouă cine ne arată calea dreaptă, când ni se pare că drumul e prea încurcat?
Cine ne ia de mână, cînd ne simțim rătăciți?

Pe părinți cine-i sfătuiește, când au nevoie de o judecată corectă?
Cine-i încurajează, cănd au nevoie de o vorbă bună?
La cine se plâng atunci când simt că au nevoie de o pauză? Pe părinți cine-i ceartă când greșesc?

Am zile în care simt că am nevoie de o pauză, dar n-am timp nici măcar să mă gîndesc la asta.
Sunt zile în care simt că am nevoie de o încurajare, dar nu-mi găsesc răgazul nici măcar să o cer.
Am zile în care greșesc și nu e nimeni în jur să mă certe.
Sunt zile în care derapez și nimeni nu e în jur să-mi reproșeze asta.

Și-atunci…mă supăr pe mine. Asta fac părinții: se ceartă singuri!  

Își reproșează singuri lucruri, se ceartă singuri, se consumă, țin supărarea în ei zile și zile, plâng când nu-i vede nimeni, trag aer în piept și-o iau de la capăt…

Părinții se supără pe ei…și-atunci e-așa de greu, e cel mai greu să faci pace cu tine.
Mi-a luat ani și ani și încă mai am momente în care nu reușesc să văd pădurea, din cauza copacilor.
În care nu reușesc să văd florile, din cauza buruienilor.
În care nu reușesc să văd imaginea de ansamblu din cauza detaliilor sufocante.
Zile în care uit ce norocoasă sunt, să  văd micile bucurii, din cauza detaliilor lipsite de orice importanță.

Alerg spre mailuri, alerg la întâlniri, vreau să fie casa lună, toate aranjate, o grăbesc pe Ema de la prima oră, o zoresc să-și facă temele, o verific, mă burzuluiesc la ea că vorbește prea mult, o cert că nu se concentrează pe școală, calc pe piese lego și o cert, sunt arțăgoasă că eu fac ordine și ea-și înșiră jucăriile prin toată casa.

Greșesc…și nimeni nu mă ceartă că greșesc.

Nimeni nu-mi spune că mă uit greșit și văd ce nu e important.
Nimeni nu-mi amintește că florile multicolore sunt de-o mie de ori mai valoroase decaât buruienile din jur.
Nimeni nu-mi spune că peste ani o să-mi fie dor să calc pe jucării, că o s-o rog să lase cărțile de-o parte și să stăm de vorbă.

Nimeni nu-mi spune că nu-mi voi aminti vreodată mailurile, prezentările, întâlnirile, dar niciodată nu voi uita momentele de joacă în familie, chicotelile ei, dansul în mijlocul casei, drumurile noastre împreună.
Că nu-mi voi aminti vreodată de vasele murdare, de dezordine sau jucării înșirate prin casă…dar pe viață voi ține minte discuțiile cu ea, ochii ei strălucind când ne vede, strângerea de mână când are emoții și câte și mai câte.

Dragă Părinte,

Să fii tot timpul pe poziție, să vrei să ai totul sub control, să contorizezi permanent erorile, să planifici fiecare pas, să monitorizezi, să verifici, să analizezi…să fii părintele gardian, e obositor și dăunător.
E periculos și nesănătos. E epuizant și total inutil!
Am fost acolo, crede-mă…și nu vreau să mă întorc.
Am zile în care încă mai alunec, și-mi pare rău. Sunt zilele în care nu văd culoarea florilor, din cauza buruienilor. Sunt zilele care-mi fac rău și mie și celor de lângă mine, știu asta.

Sunt zilele în care simt că nu am timp să mă opresc din ritm, în care-mi pare că nu reușesc să țin ritmul cu ceilalți, zilele în care mă compar cu cei din jur și în care văd doar ce nu merge.
Zilele în care uit să respir, uit să mă opresc doar câteva minute, să mă dau câțiva pași mai în spate…și brusc să văd doar ce contează din tabloul ăsta de zi cu zi.

Viața trebuie să fie despre bucurie, viață, momente mici…despre momente și amintiri, nu despre planuri și tabele.
Viața asta nu e despre contorizarea erorilor, ci despre frânturi de viață reală, așa cum e ea. Cu jucării aruncate, cu greșeli la lucrări de control, cu vase murdare, dar cu noi împreună. Viața e cu de toate, dar cu zâmbete, nu cu alergătură, stres și ritm nebun.

Viața asta trebuie să fie despre momente adunate, despre amintiri împreună, despre râs, plans, greșeli, emoții, despre a fi noi înșine, relaxați, fără să gonim ca nebunii să ținem ritmul.
E despre a te da câțiva pași înapoi…a respira…și a vedea doar florile din jur!
Doar asta contează, doar asta  o să ne amintim peste ani și ani!

Nu uitați, găsiți BLOG IN TANDEM și pe:

➠ You Tube: https://www.youtube.com/blogintandem 
➠ Instagram: https://www.instagram.com/blogintandem/
➠ Facebook: https://www.facebook.com/intandem.ro/ 

DACĂ AVEȚI TIMP, POATE VREȚI SĂ CITIȚI ȘI:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.